Geamănul cel bun

Îţi mai aminteşti ziua în care ne-am cunoscut? Sunt sigur că îţi aminteşti...

Ploua cu găleata atunci, şi vântul bătea năprasnic. O adevărată furtună se deslanţuise în acea zi de luni, iar noi doi eram singurele fiinţe ce îndrazneau să înfrunte urgia. Din nefericire, ori din fericire pentru mine vântul ţi-a smuls umbrela. A zburat pur şi simplu până la colţul străzii şi de acolo, placid şi nervos, un camion a strivit-o sub roţi Te ploua, şi mapa în care ţineai o mie de hârtii zăcea într-o baltă.

Mi-am trecut umbrela deasupra capului tău şi apoi te-am ajutat să îţi ridici hârtiile ude. Mi-ai zambit amar şi apoi, încet, doar pentru tine ai început să înjuri. Credeai că nu voi auzi, sau poate asta îţi şi doreai, să îmi arăţi cât de furioasă eşti pe vremea aceea teribilă şi cât de inutil ar fi fost gestul meu daca nu ploua, daca nu ar fi bătut vântul, dacă în definitiv umbrela ta nu ar fi fost călcată de un camion.

„ Mulţumesc”, ai spus tu apoi ridicându-ţi privirea către mine... Şi ce privire! Ochii tăi au avut de atunci, de fiecare dată, limpezimea picăturilor ce în ziua aia cădea din cer. Atât de misterioşi şi pătrunzători, oglindă a sufeltului, m-au făcut să mă opresc din gânduri şi să privesc minunea... M-am întrebat atunci cum oare nu ne-am întâlnit cu mult timp în urmă, pentru a ne cunoaşte.

Ai început apoi să îţi croieşti drum prin ploaie, iar eu în urma ta ma străduiam să îţi ţin umbrela. Sunt sigur că habar nu aveai în ce direcţie te îndrepţi, iar eu, chiar dacă eram ud până la piele te urmam vrăjit.

„Daca traversăm strada ne putem adăposti la cafeneaua aceea de pe colţ”... Nici acum nu ştiu de ce am spus asta, căci de cele mai multe ori, în preajma unei femei frumoase mă cuprindea o muţenie penibilă. Atunci însă, sub privirea ta, sub stropii de ploaie, am găsit de cuviinţă să te invit în acea speluncă cu nume de cafenea pe care o cunoşteam de mult timp.

„Doar până se termină ploaia”, am spus eu văzând că doar mă priveşti cu puţină uimire. Probabil că nu te aşteptai la aşa ceva de la cineva ca mine. Da, ştiam că frazele astea nu sunt spuse de barbati ca mine ci de cei pe care, şi tu şi eu, îi vedeam în reclamele de la televizor, înalţi, bine făcuţi, îmbrăcaţi la patru ace... Iar eu, un om mărunt, nesemnificativ, pierdut în mulţime.

Câteodată doar circumstanţele sunt de partea mea. Dar nu întotdeauna!

Aş fi dat totul în clipa aceea pentru a şti ce gândeşti. Aveam impresia că în mintea ta te întrebai: „Cine e omul acesta ridicol ce stă în faţa mea şi unde ar vrea să merg cu el? Să îi zâmbesc şi apoi să plec!”. Şi mi-ai zâmbit. Şi apoi mi-ai spus: „Orice, numai să scap de ploaia asta blestemată!”. Blestemul tău, o binecuvântare pentru inima mea micşorată. Ochii tăi, raze în negurile zilei ce pângea.

Mă bucuram că puteam face ceva pentru tine. Chiar dacă habar nu aveam cine eşti, cum te numeşti şi prin ce minune ai nimerit în mijlocul acelei ploi.

Cafeneaua era peste drum, o stradă pe care forfota de maşini nu se oprea niciodată. Nu ştiu de ce, poate că semaforul era prea departe, ori poate că ploaia ne udase până în suflet dar am decis să pornim pe calea cea mai scurtă şi să traversam prin locul acela... De fapt, nici nu ai mai stat pe gânduri ci ai pornit în grabă de-a dreptul, privind peste umăr către mine.

Milioane de celule ce alcătuiesc irisul se zbăteau năvalnic pentru a reflecta în claritatea lor albăstruie clipa următoare. Fiinţa din interiorul nostru, şti, trăieşte cu clipe înaintea noastră... Ce luptă intensă se ducea în interiorul tău, iar atunci fiecare părticică a sufletului, mai mult decât oricând, prevestea ceva. Nu trebuia decât să te ating, o fracţiune de secundă şi tot atât timp se putea opri pe loc. Aşa se întâmpla de fiecare dată... Sentimentul era acelaşi, numai că atunci, privind dincolo de ochii tăi, atingându-ţi mâneca hainei ude simţeam că ceva se va întâmpla în clipa următoare.

Cu ochii mintii, cu ochii tăi, vedeam în acea fracţiune de secundă cum în mijlocul străzii, în agitaţia neîncetată, ceva imens se îndreaptă spre tine în viteză. Îl văd, îl vezi în ultima clipă şi apoi totul se stinge...

Era prima dată când ştiam ce am de făcut. Ţi-am apucat încheietura mâinii şi te-am tras puternic înapoi spre mine. În aceeaşi secundă o maşină îţi atinse în viteză cu oglinda mapa ce se împrăştie violent. Citeam reacţiile din tine aşa cum aş citii ziarul de dimineaţă. O jumătate de secundă ai rămas uimită de gestul meu, a doua jumătatea te-a speriat faptul că am făcut mişcarea aceea subită şi violentă în acelaşi timp, iar când confuzia devenea acaparatoare, maşina aceea blestemată aproape că te-ar fi trimis pe lumea cealaltă... Din toata această furtună scurtă, doar hartiile tale se împrăştiau în cele patru zări...

Nu mai ştiai ce să spui, ai fi vrut cu tot sufletul să arunci în cuvinte toată debusolarea aceea dar nu mai puteai. Mâna îţi rămăsese prinsă în palma mea...şi nici măcar nu încercai sa te eliberezi. Mai mult, mai ţii minte, ţi-ai pus cealaltă palmă pe umărul meu, iar când te-ai dezmeticit mi-ai spus: „Ce zi nenorocită!” Ai început să răzi... vedeai poate o parte bună în toate astea: „Cel putin am scăpat de hârtii! Invitaţia mai e valabila?”

Urmează „Doi”